Teatrul de păpuși este apreciat drept o artă destinată în exclusivitate copiilor. Cu toate acestea, teatrul de păpuși s-a dovedit a fi mult mai mult decât o artă care suplinește o alta, un derivat de teatru – el prilejuiește abordări novatoare, experimente artistice interesante și pline de miez.

Elementul esențial al acestui teatru este păpușa, marioneta. În sensul strict al cuvântului, ea este fie o figură antropomorfă sau zoomorfă, fie un obiect ce reprezintă un personaj conceput în vederea animării lui în cadrul unui spectacol. Dar, dacă elementul central este un obiect, materie prelucrată artistic, se naște firesc și întrebarea: teatrul de păpuși este sculptură în mișcare sau joc? E mai aproape de artele vizuale sau de cele interpretative?

O particularitate importantă a teatrului de păpuși în raport cu alte genuri de spectacol este aceea că obiectul sau materialul animat este supus unor transformări care pun în evidență înrudirea lui cu creația plastică, în sensul că procesul creației vizuale face parte integrantă din spectacol. Actorul-mânuitor creează imagini în timpul spectacolului, modificând aspectul inițial al obiectului. Din această perspectivă, păpușarul are o funcție similară cu cea a unui artist plastic. Pe de altă parte, o păpușă care nu „prinde viață“ este doar un obiect inutil. Marionetei îi este specifică mișcarea, acțiunea scenică. Mișcarea modifică profund formele și însăși trecerea de la inanimat la animat are consecințe majore.

Pe de altă parte, din perspectiva antropologiei, analiza păpușii reliefează aspecte esențiale ale artei animației, dacă ținem cont că în aproape toată istoria ei este considerată a fi nu o reprezentare a unui personaj real, ci o ființă supranaturală. Această calitate esențială a făcut posibilă, de fapt, exprimarea liberă a unor idei inacceptabile în alte formule artistice, în multe perioade istorice. De aceea, fiecare sistem de animație – de la teatrul de umbre oriental la teatrul de bâlci european și de la Burnaku la Karagöz, a dezvoltat un limbaj scenic aparte, care își are rădăcina în tradiția culturală în care a apărut.

Prin urmare, câteva dintre fenomenele vieții spirituale și sociale au o mare importanță pentru dezvoltarea artei în general, a teatrului de păpuși în special. În primul rând, rădăcinile sale magice și religioase fiind evidente, demersul teoretic trebuie orientat spre detectarea „straturilor“ culturale existente în diferitele tradiții ale teatrului de păpuși, în această artă coexistând elemente ale șamanismului originar, ale adorării zeităților totemice, ale practicilor liturgice, ale substratului pre indo-european, ale cultelor de inspirație orientală practicate în Imperiul Roman și al credințelor popoarelor migratoare – toate cu un rol important în conturarea unor formule estetice originale. În ciuda diversității culturilor, însă, câteva fenomene sunt universale. Multe ritualuri – de priveghi, de trecere într-un noul ciclu agrar etc. – au drept element central o păpușă, făcută din lut, lemn sau material textil, un obiect care înlocuiește sacrificiul uman absolut necesar trecerii spre o nouă viață. Printre ele, un rol major revine, în dezvoltarea teatrului de păpuși, cultului strămoșilor în cadrul căruia un rol principal îl avea șamanul, care putea interpreta, cu ajutorul unor elemente pe care azi le denumim teatrale (mască, costum, păpuși ce-l reprezintă pe cel decedat) moartea și învierea oamenilor sau a animalelor.